Sub mantia şi taina nemuririi
cereşti, îmi zugrăveam sufletul cu cuvinte nermuritoare în hohote de plâns.
Sub cerul plouat şi plâns, duceam
crucea suferinţei către edenul ceresc. Sub bolta înstelată îmi pavam drumul
suferinţei cu lacrimi curse ca un râu.
-Urcam treaptă cu treaptă în nor şi
mă uitam la crucea glorioasă sus pe munte. Mă uitam cu durere în suflet cum cel
de lângă mine a fost răpit de moarte şi m-a lăsat singură cu un copil să duc
crucea şi calvarul mai departe. Strigam, plângeam şi alergam disperată după
dreptate. Cerul glorios plângea cu seninătate durerea, despărţirea şi plânsul
oamenilor.
Drumul glorios cu stele duce către
casa divină. Peste crucile ruginite de timpul nemilos al vremii cade roua
cerului şi plânsul omenirii la despărţire. Plânge cerul! Plânge şi omenirea de
se face potopul lui Noe pe pământ!
Mii şi mii de planete cu îngeri
nemuritori se uită cu groază la planeta Pământ. Cerul trece dar cuvântul Isus
Hristos rămâne în veci.
Amprenta suferinţei şi a plânsului
rămân în cartea de căpătâi a veşniciei. Dar cel neprihănit rămâne ca un pom
verde lângă un izvor plin cu lacrimi lângă crucea iertării. Lângă edenul ceresc
îmi şterg lacrimile, că mi-am sfârşit călătoria de pribeag pe acest pământ plin
de groază şi durere.
Soarele a răsărit odată cu nemurirea
la cruce.
Ocean de lacrimi
RăspundețiȘtergere