Alergarea omului şi casa pustiită rămâne

Alergarea omului şi casa pustiită rămâne

Cară omul ca furnica...

Când moare, nu ia nimica!

Cară omul pe cărare

Şi nu ia nimic când moare!

Aleargă pe tot pământul

Şi se-alege cu mormântul...

Strânge aur şi avere

Şi rămâne tot de ele...

Lucrează neîncetat

Să îşi facă un palat.

Vine ziua cea tăioasă

Pleacă toţi cei dragi din casă!

Pleacă toţi spre veşnicie

Rămâne casa pustie!

Pustiită este viaţa,

Când văd zorii dimineaţa!

Când văd cerul luminat

Şi o cruce de-apărat1

Drumu-i scurt şi efemer

Pământenii cu toţi pier!

Ca săgeata din Carpaţi

Pleacă omul dintre fraţi!

Pleacă omul de sub stele

De rămân palate grele!

Rând pe rând pleacă întruna

Rămâne cerul cu luna!

Piere omul pe cărare

Sub lumina de la soare!

Rând pe rând plecăm din casă

În ţara întunecoasă.

Alergăm cu toţi întruna

Pierdem viaţa şi cununa!

Amin!

Ştefan Toma

Poet popular